Azi am luat de la un prieten o bormasina si am calatorit pe la metrou cu ea. Era ca o servieta, gri, foarte grea. Am observat ca bucurestenii de la metrou sunt obisnuiti sa dea peste serviete, genti, in avantul lor catre nicaieri, pentru ca sunt usoare si le pot zbura din cale. Insa azi aveam o servieta cu o bormasina. La schimbarea magistralei am vazut o coada la o scara rulanta mica, de vreo 15-20 trepte. In drum spre pasaj am auzit primele coapse izbite in servieta si primele icnituri. Am avut senzatia ca merg printre vite manate cu bastonul electric, nevrozate, calcandu-se una pe cealalta. La un moment dat din fata apare o doamna corpolenta, bine facuta intrand in depasirea cirezii ei, pe contrasens, fata in fata cu mine. Am incercat sa evit impactul pe cat posibil insa in mana avea o poseta pe care o flutura, probabil subconstientul ii spunea ca are nevoie de spatiu. Bineinteles ca impactul cu servieta mea gri a fost inevitabil, zgomotul infundat al gentii ei cu interiorul facut praf a fost probabil trezirea ei la realitate, pentru ca atunci a realizat ca trece pe langa cineva.

Bucurestenii de la metrou sunt rupti de realitate, merg ca niste vite nevrozate manate de bastonul electric. Vin de la serviciul de peste zece ore si alearga sa isi traiasca in cotetzul personal ultima picatura din vata ramasa zilei.